Domnule Președinte Zelenskyy,
Excelențe,
Ne aflăm într-un loc care a schimbat lumea. Și știm cu toții de ce.
Ceea ce vreau să evoc astăzi nu este explozia în sine, ci ceea ce a scos la iveală.
Un regim sovietic care și-a pus propria reputație mai presus de viețile oamenilor. Care a ținut oamenii în întuneric în timp ce un reactor ardea — pentru că cei puternici credeau că au dreptul să decidă ce li se permite celor fără putere să știe.
Peste 3.500 de moldoveni s-au numărat printre cei trimiși aici ca lichidatori. Mulți dintre ei, cu protecție insuficientă și fără a cunoaște întregul adevăr. Li s-a cerut să fie curajoși în numele unui sistem care nu le-a întors acest curaj prin onestitate. Moldova îi comemorează astăzi.
Dezastrul de la Cernobîl a reprezentat un moment de cotitură. A adus brusc claritate pentru milioane de oameni cu privire la natura sistemului în care trăiau. Un sistem care își trimitea propriii oameni într-un reactor în flăcări și numea asta datorie. Odată ce oamenii au văzut realitatea, nu au mai putut să o uite. Iar istoria și-a schimbat cursul.
Ceea ce a urmat a oferit lumii motive de speranță. Națiuni care nu au fost mereu de acord s-au unit — și, timp de două decenii, au construit ceea ce se află astăzi în spatele nostru. Noua Structură de Confinare Sigură este dovada că responsabilitatea împărtășită, susținută în timp, poate duce la realizări extraordinare. Că atunci când comunitatea internațională acționează cu unitate și determinare, poate ține sub control chiar și cele mai grave dezastre.
Această dovadă contează mai mult ca oricând. Pentru că disprețul care a provocat acest dezastru nu a dispărut.
Aceeași lipsă de respect pentru viața umană care a definit reacția sovietică se reflectă și astăzi în atacurile Rusiei asupra orașelor ucrainene, în ocuparea centralelor nucleare, în războiul pe care Moscova refuză chiar să-l numească război.
Când forțele ruse au ocupat Cernobîlul în 2022 și apoi centrala nucleară de la Zaporijjea, au făcut o alegere deliberată — aceea de a transforma în armă teama pe care astfel de locuri o provoacă în inimile a milioane de oameni. Acea teamă a ajuns și în Moldova. A ajuns la noi toți.
Arcul de aici a fost construit de comunitatea internațională ca un gest comun de responsabilitate față de întreaga umanitate. Când o dronă rusească l-a lovit anul trecut, a fost afectată nu doar infrastructura. A fost un mesaj — că ceea ce lumea construiește împreună, în spiritul păcii și protecției, poate fi țintit și distrus.
Acest mesaj trebuie să primească un răspuns. Siguranța nucleară a necesitat întotdeauna continuitate și angajamente colective — dincolo de ciclurile guvernamentale și de trecerea anilor.
Același spirit care a făcut posibil Arcul trebuie acum să ducă efortul mai departe. În această privință, am încredere în capacitatea comunității internaționale de a fi la înălțimea momentului.
Doamnelor și domnilor,
După patruzeci de ani, lecțiile acestui loc sunt încă foarte actuale.
Am învățat cum arată un stat care își tratează propriii cetățeni ca fiind dispensabili — și am învățat că prețul nu este plătit doar de cei aflați în pericol imediat, ci și de generațiile viitoare.
Am învățat că siguranța nucleară este o responsabilitate permanentă.
Am învățat că radiația — și teama — nu cer permisiune pentru a se răspândi și că nicio țară nu este o insulă atunci când are loc o catastrofă.
Și, mai presus de toate, am învățat ce fel de societate vrem să construim. Una care spune adevărul cetățenilor săi. Una care nu trimite pe nimeni în pericol fără protecție și fără onestitate. Una în care statul este cu adevărat demn de încrederea care i se acordă.
Acesta este viitorul pentru care Ucraina luptă chiar acum. Și acesta este viitorul pe care Moldova îl construiește, pas cu pas, alături de partenerii și prietenii săi.
Bărbaților și femeilor care au venit în acest loc acum patruzeci de ani — din Moldova, din Ucraina, din întreaga regiune — și familiilor lor — le spun: vă onorăm astăzi. Curajul vostru a fost real. Sacrificiul vostru nu a fost în zadar.
Vă mulțumesc.
