Gaura de ozon de peste Antarctica a atins cea mai mare dimensiune din ultimii ani, a declarat Clare Nullis, purtător de cuvânt al Agenției Specializate a Organizației Națiunilor Unite pentru Organizația Meteorologică Mondială (OMM), într-un briefing de la Geneva, marți.
„Oamenii de știință de la Serviciul de monitorizare atmosferică Copernicus confirmă că gaura de ozon din Antarctica este acum cea mai mare și mai adâncă din ultimii ani”, a spus Nullis, adăugând că zona a atins dimensiunea maximă, potrivit analizei.
După cum a explicat oficialul, în 2020 gaura de ozon s-a extins rapid din august, iar la începutul lunii octombrie „a atins un nivel maxim de aproximativ 24 de milioane de kilometri pătrați”. În acest moment, acoperă aproape toată Antarctica – 23 de milioane de km pătrați, depășind valorile medii din ultimii 10 ani. Nullis a reamintit că grosimea stratului de ozon din Antarctica se poate modifica de la an la an. Situația actuală este similară cu cea din 2018, când „gaura de ozon era, de asemenea, destul de mare și una dintre cele mai mari din ultimii ani”. În 2019, dimpotrivă, ea a devenit„ neobișnuit de mică”.
OMM consideră că procesele din atmosferă referitoare la concentrația de ozon indică necesitatea continuării punerii în aplicare a Protocolului de la Montreal, care interzice emisia de substanțe chimice ce epuizează stratul de ozon. De la introducerea interdicției, Nullis a reamintit că „stratul de ozon se recuperează încet și datele indică în mod clar o tendință de micșorare a zonei găurilor de ozon”.
Stratul de ozon, situat în stratosferă la o distanță de 10 până la 40 km deasupra suprafeței Pământului, este un înveliș de gaz care protejează planeta de efectele nocive ale radiațiilor ultraviolete emanate de Soare. În anii 1980, s-a constatat că ozonul din atmosferă a început să scadă rapid din cauza concentrației ridicate de clorofluorocarburi (CFC), haloni și alte gaze, care au fost utilizate pe scară largă ca agenți frigorifici pentru frigidere și aparate de aer condiționat, precum și pulverizatoare în cutii de aerosoli și mijloace de stingere a incendiilor.
Primul document internațional dedicat acestei probleme a fost Convenția de la Viena pentru protecția stratului de ozon, adoptată la 22 martie 1985. Natura cadrului său nu prevedea acțiuni specifice din partea țărilor care s-au alăturat acestuia. La 16 septembrie 1987, la Montreal (Canada), a fost adoptat un protocol, care obliga țările să controleze producția și consumul de substanțe care epuizează ozonul. Acest document a intrat în vigoare în 1989. Protocolul a stabilit un calendar pentru eliminarea treptată a 99% din substanțele chimice, inclusiv cele mai periculoase clorofluorocarburi, hidroclorofluorocarburi și haloni. De asemenea prevede eliminarea treptată a acestor substanțe în țările dezvoltate până în 2030 și în țările în curs de dezvoltare până în 2040.