Permafrostul și ghețarii arctici formează o „calotă criosferică” impenetrabilă care împiedică metanul din subteran să intre în atmosferă. Vulnerabilitatea criosferei la încălzirea climei face posibile aceste emisii. În Svalbard, Norvegia, unde temperaturile cresc mai repede decât media arctică, ghețarii se retrag, eliminând un obstacol în calea emanării metanului, potrivit unui studiu internațional publicat la 6 iulie în Nature Geoscience.
La o presiune suficient de ridicată și la temperaturi scăzute, metanul din permafrost și ghețarii există sub formă de hidrat de gaz solid. Pe măsură ce temperatura crește, acesta se descompune și, în consecință, este eliberat în atmosferă.
În comparație cu retragerea ghețarilor, distrugerea permafrostului este încă lentă. Iar dacă un ghețar care se afla pe uscat se retrage, acesta expune așa-numitele forefields – terenuri unde permafrostul nu este în echilibru cu clima și, prin urmare, devine lipsă, fie discontinuu, notează cercetătorii. Într-un astfel de caz, se deschid noi căi de scurgere a metanului spre exterior chiar mai rapid decât atunci când permafrostul se topește în terenurile fără gheață.
Studiul prezintă dovezi că schimbările climatice provoacă scurgeri de metan pe scară largă în Arctica, o regiune cunoscută pentru rezervele sale vaste de gaz aflate sub permafrost. Între timp, metanul în sine este un gaz cu efect de seră puternic, al doilea după dioxidul de carbon, și este responsabil pentru mai mult de 25% din încălzirea cu care se confruntă omenirea în prezent, potrivit Grupului interguvernamental de experți privind schimbările climatice. Astfel, a fost descoperită o altă buclă de feedback climatic.
Creșterea temperaturilor a dus la o pierdere de 30% din volumul ghețarilor din Svalbard începând din 1936, însoțită de o scădere de aproximativ 10,4% a stratului de gheață. Izvoare de apă subterană bogate în metan s-au format în câmpurile anterioare recent descoperite ale celor 78 de ghețari. Analizând eșantioane de apă, cercetătorii au constatat că concentrația de metan din aceste eșantioane este de 600.000 de ori mai mare decât concentrația sa în apa care se află în echilibru cu atmosfera la suprafața Pământului.