Iepurii europeni (Oryctolagus cuniculus) reprezintă una dintre cele mai grave probleme ecologice din Australia, unde populația acestora este estimată în prezent la aproximativ 200 de milioane de exemplare. Animalele distrug vegetația, accelerează degradarea solurilor și intră în competiție pentru hrană cu speciile native, afectând echilibrul ecosistemelor.
Problema a început în anul 1859, când un colonist englez, Thomas Austin, a eliberat aproximativ două duzini de iepuri sălbatici și domestici pe ferma sa din statul Victoria. Animalele fuseseră aduse în Australia pentru vânătoare și recrearea unei tradiții populare în Anglia.
Însă iepurii s-au adaptat rapid la condițiile locale și s-au răspândit pe întregul continent. Până în 1920, populația lor ajunsese, potrivit estimărilor istorice citate, la aproximativ 10 miliarde de exemplare.
Un iepure poate consuma zilnic o cantitate de hrană echivalentă cu până la o treime din propria greutate. Aceștia distrug plantele tinere, împiedică regenerarea arborilor și arbuștilor autohtoni, iar săparea numeroaselor galerii subterane contribuie la eroziunea solului.
În plus, iepurii concurează pentru resursele alimentare cu erbivorele native, inclusiv cu specii rare de canguri de talie mică, precum wallaby, și cu wombat-ul.
Potrivit estimărilor prezentate, peste 300 de specii de animale și plante native sunt afectate sau amenințate de această invazie biologică.
Ritmul rapid de reproducere complică și mai mult eforturile de control. O femelă poate avea până la 50 de pui într-un an, iar iepurii tineri devin capabili să se reproducă de la vârsta de aproximativ patru luni.
Problema are și un efect indirect asupra faunei australiene. Coloniile numeroase de iepuri reprezintă o sursă importantă de hrană pentru pisicile și vulpile sălbăticite, alte două specii invazive care vânează animalele native.
Începând cu mijlocul secolului al XX-lea, autoritățile australiene au recurs la metode biologice pentru limitarea populației de iepuri.
În anii 1950, introducerea virusului mixomatozei a redus numărul acestora cu aproximativ 95% în anumite regiuni. Ulterior, a fost utilizat și virusul bolii hemoragice a iepurilor, iar în 2017 a fost introdusă o nouă tulpină, cunoscută sub denumirea K5.
Cu toate acestea, în timp, iepurii supraviețuitori au dezvoltat o rezistență tot mai mare la virusuri, ceea ce a redus eficiența acestor metode de control.
Cercetătorii consideră că intervențiile biologice, utilizate separat, nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemei. Reducerea pe termen lung a populației necesită o strategie complexă, care să combine utilizarea virusurilor, momelile otrăvite, fumigația galeriilor și distrugerea vizuinilor.
Cazul Australiei demonstrează cât de grave pot deveni consecințele introducerii unei specii străine într-un ecosistem în care aceasta nu are suficienți factori naturali de control. O decizie luată în scop recreativ, în urmă cu peste 160 de ani, continuă să genereze costuri ecologice majore.
