Metanul este unul dintre cele mai puternice gaze cu efect de seră, dar este adesea umbrit de dioxidul de carbon în discuțiile despre schimbările climatice. Între timp, impactul său asupra atmosferei este mult mai puternic: peste 20 de ani, reține căldura de aproximativ 80 de ori mai eficient decât CO₂.
Până acum, se credea că principalele surse de emisii de metan sunt creșterea animalelor, gropile de gunoi și extracția de combustibili fosili, dar un studiu recent a identificat o sursă nouă, neașteptată: ghețarii arctici, titrează earth.com.
Cercetătorii Gabriel Kleber și Leonard Magerl de la Universitatea Arctică din Norvegia (UiT) au stabilit că ghețarii arctici eliberează cantități semnificative de metan în atmosferă pe măsură ce se retrag. Ei au făcut aceste concluzii studiind ghețarul Wallokrabrin de pe Spitsbergen. Măsurătorile în izvoarele subglaciare și în apa topită au arătat concentrații anormal de mari de metan – până la 3170 nanomolari, ceea ce este de 800 de ori mai mare decât nivelurile atmosferice.
Acest metan nu este produs de activitatea microbiană, așa cum se credea anterior. Analiza izotopilor a arătat că gazul era de origine geologică: a fost blocat în roci antice timp de milioane de ani, în timp ce ghețarii îl țineau sub ei. Cu toate acestea, pe măsură ce se topesc, apa pătrunde în fisuri, spălând metanul la suprafață. Cercetătorii au comparat procesul cu fracturarea hidraulică, numind-o „fracking glaciar”.
Această problemă poate fi răspândită nu numai în Svalbard există peste 1.400 de ghețari, mulți dintre ei pe roci bogate în metan.
În plus, Arctica se încălzește de patru ori mai mult decât media globală, iar ghețarii se topesc mai repede ca niciodată. Acest lucru creează un cerc vicios:
- Încălzirea → topirea accelerată a ghețarilor
- Topirea ghețarilor → eliberarea de metan
- Eliberare de metan → și mai multă încălzire
Astfel, ghețarii, cândva considerați un depozit natural de carbon, ar putea deveni un catalizator al catastrofei climatice.
Acest studiu este un pas important către înțelegerea bugetului de carbon în Arctica. Acum, oamenii de știință vor trebui să evalueze amploarea emisiilor de metan nu numai de la ghețari, ci și din alte surse – topirea permafrostului și a zonelor umede. Deși consecințele rămân de studiat, este deja clar că Arctica ar putea deveni un actor cheie în schimbările climatice, iar acest proces se dezvoltă mult mai repede decât se aștepta.