Atitudini și acțiuni 20.03.2019 – „Florile bunicului meu”

Atitudini și acțiuni 20.03.2019 – „Florile bunicului meu”
„Atitudini si actiuni” cu Alex ...

 
 
00:00 /
 
1X
 

În copilărie mă simțeam cu adevărat fericit atunci când bunelul Efim mă lua cu el la coasă. Îmi plăcea că bunelul vorbea cu mine de la egal la egal, dar și cum vorbeau maturii între ei, cum discutau cosașii. Eram și eu cosaș alături de bunicu.  Doamne, cât de mult îmi plăceau acele dimineți, când ne trezeam pe la ora patru, parcă chemați de alarmă și îmbrăcându-mă fuguța, porneam la întrecere cu soarele, cine primul va ajunge pe imaș. Drumul mi se părea o aruncătură de băț, deși alte ori era nesfârșit de lung. Acum, grație istorioarelor povestite  de bunel cu vocea lui blândă dar insistentă,  cei câțiva kilometri, ca prin miracol, se transformau într-o plimbare de basm. Cu o măiestrie crengiană, bunul îmi încărca imaginația de copil cu  fapte ale niște eroi inventați de el, unii mai buni, alții mai puțin buni, dar care neapărat se aveau de bine cu natura și mi le   depozita în memorie pentru totdeauna. Apoi, când în fața noastră apărea așternut, ca o imagine de tablou, peria deasă a covorului de iarbă, începea melodia lentă a șuieratului de coasă. Brațele bunelului care mânuiau cu dibăcie coasa se mișcau într-un ritm de simfonie, atât de aranjat, încât mie mi se părea că și eu cosesc împreună cu el. Bunicul, eu și coasa deveneam refrenul acelei melodii ale coasei care au inspirat atâția și atâția cântăreți. Bunicul, eu și coasa  eram o bătaie de inimă care bătea în ritmul cardiac  al bunicului. De aceea, atâta timp cât cântecul coasei întregea simfonia cositului mă simțeam în siguranță și-mi permiteam plăcerea de a mă alinta și a admira răsăritul soarelui, de a asculta de undeva de departe cântul răgușit al cocoșilor din sat ori a studia cu lupa, dăruită de părinți cu nu mai țin minte ce ocazie, hărnicia unui mușuroi de furnici și insistența unei  gâze  care escalada, ca pe un munte, un firicel de iarbă. Bunicul m-a învățat cum să mă îndrăgostesc de natură, cum să-i simt vibrațiile, cum să deosebesc unul de altul trilul păsărilor, cum să-mi potolesc setea aplecat la un murmur de izvor și de ce șerpii și șopârlele, de care îmi era groaznic de frică , de fapt sunt și ele ființe de care nu trebuie să ne temem.

Aceste amintiri atât de dulci pentru mine m-au învăluit în această primăvară când, la un moment dat, am observat, că străzile, piețele, curțile sunt inundate de plante care, în virtutea specialității mele de geograf, știu că sunt ocrotite prin lege pentru că au „toate șansele” să dispară, și care nu ar fi trebuit să fie scoase la vânzare, adică sortite pieirii: ghiocelul, crocusul, brânduşa, dediţelul, ruscuţa primăvăratică, floarea vântului, laleaua pestriţă, omătuţele.  M-a cuprins o tristețe nemaipomenită, pentru că bunelul de mic copil mi-a spus că ele cresc nu din asfalt, nu în oraș, dar de sub zăpadă și în pădure. Cum să nu te întristezi dacă marginea traseelor se transformă primăvara în  tarabe kilometrale unde își așteaptă cumpărătorii ele, plantele vernale.

Dorința unui câștig pe seama acestor plăpânde ființe care strigă nu prin voce dar prin mirosul de primăvară, umilește în primul rând nu plantele, dar ne umilește pe noi, oamenii, fie că suntem vânzători, fie că suntem cumpărători. Nu-i poate opri nimeni chiar dacă  sunt puși pe fugă și alungați de către polițiști sau inspectorii de mediu. Gem codrii de oaspeții nepoftiți primăvara, când covoare imense de flori sunt smulse din rădăcină fără pic de speranță de a mai fi reabilitate vreodată. Situația este comună pentru toate zonele Moldovei, dar îndeosebi pentru: Ungheni, Călărași, Orhei, Leușeni. De ce devenim complice pentru zece lei plătiți, care nu știu dacă ne va face mai bogați, dar care cu siguranță ne sărăcește de un buchețel de flori care, de cele mai dese ori, îl și uităm în mașină?

Și mă mai gândesc, sărmanii chișinăuieni,  de ce  nu ați avut și voi în copilărie bunelul vostru Efim de la care să învățați lucruri simple dar pline de înțelepciune?

De ce n-ați avut și voi o umbră unde la amiază bunelul își odihnea brațele obosite, iar eu scoteam din traistă cel mai gustos prânz mâncat vreodată. Știa bunica cum să facă să fie prânzul nostru nespus de gustos. Mâncam cu poftă de parcă eu am mânuit coasa și nu bunelul. Bunelul odată,la un sfârșit de masă, mă privi în ochi și îmi spuse: Ține minte :dacă faci ceva în viață după care mai apoi ți se face frică și rușine, înseamnă că ai comis un păcat. Păcatul care i-a sugerat aceste gânduri bunelului a fost o hrănitoare pentru păsări aruncată de nu se știe de cine în colbul drumului și un crac de copac care ascundea, chipurile, hrănitoarea.

N-am uitat nici privirea bunelului dar nici vorba lui înțeleaptă. V-o transmit vouă chișinăuienilor, care nu ați avut bunei. E mare păcat să-ți bați joc de florile vernale aruncând peste ele, pentru a ascunde crima, niște lei mototoliți care nu vă vor face mai bogați, dar care la sigur vă vor face mai săraci cu un buchet plăpând de flori de primăvară.

Post Author: Eco FM