Păpădiile din orașele mari evoluează mai repede decât se aștepta. Și nu neapărat în bine. Un nou studiu publicat în Biology Letters arată că populațiile urbane ale acestor plante comune s-au adaptat la mediul urban prin reducerea distanței de dispersare a semințelor lor. Acest lucru ar putea duce la un declin periculos al diversității genetice, scrie science.org.
Biologii au comparat păpădiile din regiunile centrale ale prefecturii Aichi din Japonia – inclusiv zonele verzi din inima orașului Nagoya – cu plante care cresc în pajiștile rurale din orașele învecinate. S-a dovedit că „parașutele” (papusele) pentru semințe ale păpădiilor urbane, care ajută la dispersarea semințelor de către vânt, au mai mult de jumătate din dimensiunea celor ale omologilor lor rurali.
La prima vedere, aceasta pare a fi o adaptare rezonabilă. În zonele dens populate, semințele care zboară prea departe sunt susceptibile de a muri – pe asfalt, pe acoperișuri sau între clădiri. Dintr-o perspectivă evoluționistă, este mai avantajos să „rămâi aproape de casă”, economisind resurse pentru crearea de structuri mari și volatile.
Cu toate acestea, această strategie are un cost ascuns. Analiza genetică a relevat că diversitatea în populațiile urbane este de aproximativ zece ori mai mică decât în cele rurale. Motivul este simplu: plantele se reproduc din ce în ce mai mult în cadrul unor grupuri locale înguste, polenizându-și vecinii cei mai apropiați. Drept urmare, crește riscul de consangvinizare și așa-numitul colaps genetic – o afecțiune în care o populație își pierde rezistența la boli și schimbări de mediu.
Autorii studiului subliniază că problema nu rezidă în păpădiile în sine, ci în fragmentarea naturii urbane. „Insulele” verzi izolate nu asigură un flux genetic suficient între populații. O soluție ar putea fi menținerea pajiștilor, parcurilor și coridoarelor verzi care leagă zone disparate de vegetație urbană.
Concluzia este paradoxală, dar revelatoare: chiar și cele mai rezistente și „indestructibile” plante din oraș pot deveni vulnerabile – nu din cauza climei sau a poluării, ci pentru că s-au adaptat prea bine la viața printre beton.
