Locuitorii din Spania, Franța și Marea Britanie se trezesc din ce în ce mai mult cu răsărituri de soare portocaliu. Mașinile sunt acoperite cu o peliculă ruginită, nisipul fin se așează pe geamuri, iar ploaia capătă o culoare maro-ruginie. Acesta nu este un film apocaliptic – este praf saharian, transortat peste Marea Mediterană de vânt. Și astfel de episoade devin din ce în ce mai frecvente în fiecare an, scrie theconversation.com.
Sahara este cea mai mare sursă de praf de pe planetă, reprezentând mai mult de jumătate din totalul emisiilor globale de praf. Căldura și vânturile puternice fac ca particulele minuscule să se ridice la câțiva kilometri în atmosferă și să călătorească pe continente. Fluxul principal este spre vest, spre ambele Americi, dar unele – în special din februarie până în iunie – se îndreaptă spre nord. Pene de praf recente au ajuns în Scandinavia și în Marea Nordului.
Schimbările climatice fac imaginea și mai alarmantă. Creșterea temperaturilor usucă solurile, accelerează deșertificarea și facilitează ascensiunea particulelor în aer. Conform unor previziuni, în scenarii de încălzire severă, cantitatea de praf saharian din atmosferă ar putea crește cu 40-60% până la sfârșitul secolului. Cu toate acestea, realitatea este mai complexă: în ultimele două decenii, unele furtuni de praf au devenit mai puțin frecvente, parțial datorită creșterii vegetației în Sahel și slăbirii vânturilor de suprafață. Clima schimbă nu numai cantitatea, ci și natura penelor de praf.
Consecințele pentru Europa sunt catastrofale. Cele mai mici particule de praf – PM10 – pătrund adânc în plămâni și declanșează astm și boli cardiovasculare. Modelările sugerează că în Spania și Italia, praful saharian ar putea fi responsabil pentru până la 44% din decesele legate de poluarea aerului cauzată de acest tip de particule. Așezându-se pe ghețarii alpini și pe versanții înzăpeziți, praful întunecă suprafața și accelerează topirea. Reduce eficiența panourilor solare, afectează vizibilitatea pe drumuri și perturbă transportul aerian.
Problema trebuie abordată din ambele părți. În Sahara însăși, solurile trebuie protejate de degradare prin reducerea pășunatului excesiv, restaurarea vegetației și conservarea biocrustei – un strat subțire, viu, de bacterii și mușchi care leagă suprafața deșertului și servește drept barieră naturală împotriva eroziunii eoliene. În Europa, trebuie îmbunătățite sistemele de avertizare timpurie, care permit deja prezicerea valurilor de praf cu două săptămâni înainte și furnizarea de avertizări prealabile populațiilor vulnerabile.
