El este recunoscut în toată lumea ca fiind cel mai bun prieten al omului. A meritat-o pe deplin, prin fidelitate, statornicie și devotament. Așa a fost din primele zile cu milenii în urmă, când s-a apropiat sfios de om, așa a rămas până astăzi. Cu ce-i răspunde homo sapiens? Ar fi fost firesc, având în vedere că posedă rațiune, să-i răspundă cu devotament înzecit, însutit, dacă vreți. Zic ar trebui, dar nu este. Și e păcat. Nu pentru câine, pentru om e păcat. Păcat că rațiunea, în loc să trezească sentimente, înghite sentimente, care ar fi trebuit să stabilească relații cu adevărat de prietenie, dar nu relații de sclavagism. Sclavul fiind desigur patrupedul. Noi plasându-ne cu de la sine putere în fotoliul de stăpâni. Câinii nu se supără pe noi. Nu ne cer socoteală. Ei rabdă și așteaptă. Ei așteaptă cu răbdare. Așteaptă o bucată de pâine. Un strop de apă. Dar mai ales așteaptă să le permitem să ne fie prieteni. Necondiționat, fără pretenții, ne acceptă așa cum suntem noi cu toate cusururile noastre. S-ar părea, cum oare, neavând abecedare, neascultând radiouri și neprivind televizoare și calculatoare, aceste ființe pot păstra din generații în generații dumnezeiasca calitate de a fi prieten, pe care noi, oamenii, din păcate, am uitat-o cu desăvârșire. Ei ne rămân credincioși. Noi devenim pentru ei trădători. Din această trădare apar, așa-zisele, haite de câini vagabonzi. Haita, știut lucru, își are legile ei, pe alocuri prea dure și nemiloase, dar explicabile. În haită supraviețuiește cel mai puternic și cel mai rezistent. Haite de câini pe care le-a creat omul prin nepăsarea sa și prin trădarea sentimentelor de prietenie. Vârf la toate e că omul consideră aceste familii de câini vagabonzi periculoase, care cu siguranță trebuie nimicite. Și le nimicesc. Tonele, de fapt miile și miile de tone de săpun sunt o dovadă grăitoare. Doamne, cum ai construit această lume că acest animal de casă și după moarte rămâne a fi de folos și prieten omului prin niște obișnuite calupuri de săpun.
Oftăm din greu când aflăm despre prezența unor haite de câini în cartier și imediat formăm un număr de telefon de la vreo primărie, după care, cu o supărare necamuflată, îi luăm la rost pe mai marii din administrația locală. Apoi, inervați și mai tare pe răspunsul lor, chipurile în această direcție se lucrează conform programului special, vărsăm supărarea pe bătrânica care seară de seară hrănește un cățeluș oploșit în curtea cartierului. Ne consolăm cu gândul că am făcut ce am putut ca fiind persoane cu responsabilitate civică, active. Ascunzându-ne după fraza de serviciu „Dacă mușcă un copil”, grija pentru copii o scoatem, ca de obicei în față, ne agităm, fluturăm din mâini, promitem familiei și vecinilor că vom soluționa problema, contând de fapt pe vreun cumătru care are armă de vânătoare. Satisfăcuți de acțiunile noastre, ne plasăm în ipostaza de „buric al pământului” care rezolvă orice problemă din mers, fiind în fond niște micuți, care aruncă promisiuni în stânga și dreapta de parcă am fi în perioada electorală. Dar problema câinilor vagabonzi, în esența ei, rămânând nesoluționată. Ea apare cu mult mai devreme. Apare, bunăoară, atunci când un omulean decis să se mute cu traiul în Europa cea civilizată, absolut necivilizat își părăsește labradorul lăsându-l legat de gât cu o frânghie în vreo parcare, negăsind de cuviință să lase măcar un bilețel cu numele câinelui pe care l-a lepădat cu atâta nepăsare. Ea mai apare și atunci când facem cadou un câine, neconvingându-ne mai întâi dacă putem miza pe responsabilitatea noului stăpân. Oare casa unui câine bătrân sau răpus de boală neapărat trebuie să devină strada? Ne despărțim cu greu de niște sume mari de bani, dar cu ușurință abandonăm „prietenul” care până mai ieri ne lăudam că este membru al familiei noastre. Și iată membrul familiei de ieri, astăzi noi, lejer, imaginându-ne că suntem stăpâni pe soarta lui, propunem să-l izolăm, să-l sterilizăm sau și, mai rău, să-l supunem eutanasierii. Cât, totuși, de nesimțiți suntem dacă, pentru consolare, am înlocuit cuvântul omor cu eutanasie.
Se consideră fericite animalele care nimeresc în azilele pentru câini. În același timp, sunt sigur că foarte mulți dintre noi nu au vizitat, cel puțin din interes, un astfel de azil pentru animale. Prima impresie, acestea ți se asociază cu orfelinatele pentru copii. Nu întâmplător. Și unii și alții au fost abandonați. De aceea și unii, și alții, atunci când vine un vizitator nou, cu privire așteptătoare, te privesc cu speranța că anume pentru el ai venit și anume pe dânsul îl vei lua.
Îți dai seama că, la fel ca oamenii, ei așteaptă o minune. Și nu este neapărat să-i luam acasă, dacă nu avem condiții sau dacă nu avem posibilitate. Putem simplu să-i vizităm în fiecare week-end pentru a-i alinta o dată pe săptămână cu hrană mai gustoasă, pentru a-i mângâia și a le demonstra că nu sunt uitați cu totul. Apropo, aceste vizite sunt utile și copiilor noștri, care doar așa pot afla ce este compasiunea și dragostea pentru aproapele tău. Poate este cazul să luăm exemplul spaniolilor, să introducem în programa școlară disciplina „Respectul față de animale” și poate atunci generațiile viitoare vor privi altfel această problemă.
De ce nu luăm exemplul statelor europene, unde în orașele mari nu găsim câini vagabonzi? Dacă e să analizăm lanțul evenimentelor și rezultatul final, tot noi suntem de vină. Explic: nu ne place să sortăm deșeurile, punem într-o sacoșă tot gunoiul, îl ducem la tomberonul de lângă casă, care știm noi în ce stare este, îl aruncăm și mergem satisfăcuți acasă.
Europenii nu consideră oboseală munca de sortare a deșeurilor, iar tomberonul destinat deșeurilor alimentare sunt închise ermetic, de aceea câinii nu au acces la alimente. Neavând surse de hrană, câinii nu se înmulțesc stihinic în orașe, părăsindu-le, își caută alte surse în afara lor.
Anume lăzile de gunoi sunt adevăratele „maternități” ale câinilor comunitari. Imaginea este unică pentru toate curțile din oraș, unde, înainte de a fi transportat gunoiul din ogradă, este inspectat de către „prietenii omului” pentru a-și stabili „meniul zilei”. După asemenea ospățuri, pungile din plastic, adevărate „Kinder Surprise” ale celor fără casă, sunt luate de vânt până hăt departe în pragul altei case. Având sursă de hrană, patrupezii e și firesc să se înmulțească în locurile de trai ale oamenilor.
Se mai poate, avem șanse de a rămâne oameni, nu este totul pierdut, mi-am spus, când am citit cu satisfacție un material despre un dentist turc, care a devenit un adevărat prieten-erou al animalelor. Dânsul, asemeni unui Superman, în fiecare seară dezbrăca halatul de medic, îmbracă straie obișnuite și… nu, nu mergea acasă pentru a se bucura de odihnă, dar în fiecare noapte Huseyin Yurtseen, astfel se numește medicul, plimbându-se prin Istanbul, învelea în pături animalele de stradă pentru ca acestea să nu înghețe de frig. Aceasta i s-a părut puțin și „eroul păturilor” împarte pături mici proprietarilor de magazine și restaurante, astfel creând o rețea de ajutorare a animalelor împotriva gerului. A împânzit orașul cu bilețele pe care scria indicații unde pot returna păturile dacă se murdăresc.
Ce facem noi, cei care nu suntem turci? Zilnic plasăm zeci de anunțuri pe net despre cazuri de abandon al câinilor. În așa fel, considerând cu naivitate, să nu zic cu impertinență, că suntem prietenii câinilor. De fapt, dacă să fim sinceri cu noi înșine, sloganul Câinele e cel mai bun prieten al omului e meritul lor, al patrupezilor, și nu al nostru, al omului. Meritul omului e sloganul Inimă de câine, atunci când vrem să spunem că suntem crânceni unii față de alții. Fals raționament. Avem inimă de om atunci când vorbim despre atitudinea noastră față de animalele de casă şi inimă de câine atunci când vorbim despre fidelitate, prietenie adevărată, statornicie și devotament.